Mărturiile lui Hentea sunt scrise cu sinceritate şi ironie, fără cosmetizările şi limbajul de lemn cu care-a fost obişnuit cititorul de memorii militare; sunt mărturii autentice, „pe bune” – şi, fie şi numai pentru asta, lectura volumului este un exerciţiu necesar. Cartea va fi lansată duminică, 2 iunie, ora 15.30 la Târgul de Carte Bookfest, la standul editurii Polirom.
„Am devenit ofiţer în armată în 1986, prin pile şi pentru bani”, mărturiseşte dezarmant Călin Hentea despre înregimentarea în haină kaki. Mai mult decât atât: când s-a îmbrăcat în uniformă pe viaţă („apevist cum se spunea atunci, provenind de la Armată Pe Viaţă), autorul mărturiseşte că n-a simţit o diferenţă prea mare de viaţa de zi cu zi, căci în ultimii ani ai dictaturii comuniste cea mai mare parte a societăţii româneşti supravieţuia obligatoriu „înregimentată” într-o formă sau alta. Cât despre sarcinile primite la început în armată, acestea erau identice cu cele de dinainte de înregimentare: „urma să fac acelaşi lucru ca în civilie – proiectare la planşetă de instalaţii mecanice – dar pentru un salariu mult mai mare”. Trebuia doar să suporte lungile şedinţe lunare de partid, dar şi aici ocuparea unui loc în spatele sălii de şedinţe putea asigura „liniştea” necesară pentru o lectură sau un somn de voie. Revoluţia din decembrie 1989 l-a ţinut cantonat două săptămâni în cazarmă pentru a păzi cu glonţul pe ţeavă unitatea de teroriştii care urmau să atace din elicopter: „Mie mi-a fost frică doar să nu împuşc din greşeală pe vreun coleg” .
În 1991, Călin Hentea a decis să se transfere de la Centrul de Cercetări ştiinţifice la Inspectoratul (ulterior Direcţia) de cultură a armatei, în speranţa urmării unor studii de sculptură; noul loc de muncă avea să îi aducă însă mari deziluzii. Se transferase într-un colectiv populat cu ofiţeri superiori care făcuseră toţi parte din defunctul Consiliu Politic Superior al Armatei. „Unii erau oameni inteligenţi şi mai citiţi decât media ofiţerească a timpului, dar erau îmbibaţi de naţionalism-comunismul specific epocii recent defuncte. Alţii erau foşti secretari de partid recunoscuţi pentru aroganţa şi acreala de care nu se despărţeau niciodată sau foşti activişti ţanţoşi-libidinoşi, un pic mai şmecheri decât ceilalţi”.
La Pro Patria, în bătălia pentru NATO
Au urmat patru ani de chin şi multe frustrări, până când, graţie stăpânirii la perfecţie a limbii franceze, este remarcat de colonelul Valeriu Pricină, care îi propune, în anul 1995, un transfer în echipa care realiza deja celebra emisiune de televiziune despre armată, Pro Patria. Perioada petrecută aici îi va întări percepţia negativă despre conducerea armatei; angrenaţi în eforturile de integrare în cadrul NATO, redactorii Pro Patria se vor confrunta, astfel, cu numeroase probleme ce vor scoate la suprafaţă faţa întunecată a armatei. Cum să promovezi armata cu „generalii români, proaspăt ieşiţi din negura cenzurii totale ceauşiste, care le indusese încă din primele zile ale liceului sau şcolii militare frica de presă şi microfon: la inevitabilele interviuri se refugiau în limba de lemn – dialectul cazon, pentru a nu greşi, bâlbele provocate de emoţii erau frecvente, lipsea acea minimă degajare şi acel aer de libertate şi onestitate a exprimării”. Cum se descurcau redactorii? „Soluţia era fonotecare masivă a răspunsurilor (mai ales la generali) şi montarea acestora cu imagini de circumstanţă”. Şi cum să arăţi capacitatea de luptă a armatei, atunci când exerciţiile de luptă erau extrem de reduse şi se desfăşurau cu foarte puţină tehnică de luptă? „Prin ’97 sau ’98, colegul Ene Arşinel, aflat la o unitate de artilerie din Ardeal care ieşise la trageri cu un singur tun, l-a filmat pe acesta din atâtea poziţii, încât la montajul reportajului, Andy a reuşit să dea impresia că acolo s-a tras ca la Stalingrad. Dar asta am ştiut-o doar noi, publicul trebuia convins că armata se pregăteşte de luptă la standardele NATO”.
Citeste articolul integral pe historia.ro
