Recunoştinţa politico-militarã

De multã vreme mã bate gândul sã trimit Academiei Române o propunere pentru introducerea în DEX a unei sintagme noi, şi anume “recunoştinţa politico-militarã”, dar nu gãseam modalitatea cea mai bunã prin care sã-mi justific demersul. Azinoapte am gãsit-o.
Expunere de motive:
Intre 14 şi 16 ani, liceeni fiind, ne petreceam vacanţele de varã în “tabere de muncã patrioticã”. Eram duşi la ţarã, acolo unde existau “gheaceuri”. Eram cazaţi în nişte grajduri, iar mâncarea era de aceeaşi facturã. Dimineaţa eram urcaţi în camioane şi duşi pe câmp la prãşit, la cules, la ce era nevoie. Ne întorceam seara.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Intre 16 şi 18 ani eram tot liceeni, dar “Cantemirişti”. Concursuri de patrule, plantoane, instrucţie, mers acasã o datã la trei luni, ieşit prin oraş cam douã ore pe lunã, plus douã luni din vacanţa de varã petrecute în cazarmã pentru a defila în blocul de paradã al Liceelor Militare, la 23 august.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Intre 18 şi 22 ani am fost cadeţi. Atunci am depus jurãmântul militar şi, odatã cu el, ne-am pus viaţa la dispoziţia Patriei, fãrã sã ştim cã, mai târziu, ni se va reproşa cã n-am pus şi nişte bani lângã ea. Depunerea jurãmântului ne-a permis sã trecem la statutul de tineri care şi dacã se îndrãgosteau şi dacã vroiau sã se cãsãtoreascã, trebuia mai întâi sã execute misiunile pe care le primeau şi deabia dupã aia, dacã le mai rãmânea timp, puteau sã-şi vadã de viaţã. Acum, nu ne mai duceam acasã la trei luni, ci…la şase. Invariabil, în prima noapte de dupã întoarcerea din vacanţã se dãdea alarma şi mãrşãluiam pânã a doua zi pe searã, indiferent dacã viscolea, ploua torenţial sau era arşiţã. Acolo au început şi posturile de santinelã, cu gloanţe adevãrate în pistolul mitralierã. Iar sâmbetele dupã amiaza, atunci când ar fi urmat duminicile în care puteam şi noi sã respirãm mai liber, generaţia mea era ambarcatã la bordul bricului Mircea, al cãrui echipaj era constituit din noi, ca sã-i plimbãm pe mare, cu velele desfãşurate, pe diverşi potentaţi ai zilei.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
La 22 de ani, imediat ce am ieşit locotenenţi, am “beneficiat” de mãsurile impuse de invazia sovieticã în Cehoslovacia, adicã stãteam mai mult pe la vapoare, sau pe la unitãţile unde fusesem repartizaţi, cã atunci nu era pe alese, şi ajungeam pe acasã din când în când.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Au urmat mereu şi mereu alte perioade, cu misiuni, cu aplicaţii, cu ieşiri pe mare „fãrã numãr, fãrã numãr”, cu zile nenormate petrecute la inundaţii, la cutremure, la cules recoltele de pe câmp. Pentru noi nu existau naşterea copilului, moartea pãrinţilor, nunta fratelui, decât în timpul liber. Iar timp liber nu figura în program, ci apãrea din când în când, foarte rar. Revelion? Crãciun? Paşte? Arareori şi numai dacã nu eram în misiuni sau de serviciu. Noi nu ştiam pe atunci cã, dacã muncim mai mult de opt ore, vom fi blamaţi. La noi, ziua de muncã se mãsura în “zi+noapte”.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Apoi au urmat alte perioade, în alte unitãţi, la alte eşaloane, toate având un numitor comun: Ajungeam rar acasã, aflam de la soţii ce mai fac copiii noştri, grija noastrã fiind preponderent orientatã cãtre “copiii” ceilalţi, de la unitate, alergam pe unde ne trimitea “Patria”. Si a venit şi “la revolucion”, ne-am pus vieţile în joc apãrându-i pe cei pe care ni se cerea sã-i omorâm, crezând noi cã asta este, de fapt, menirea noastrã, nu ceea ce ar fi vrut puternicii zilelor de atunci, şi a început o altã viaţã pentru toţi. In afarã de noi, cãci nouã ni s-a spus cã n-avem voie sã…şi nici sã…şi nici sã…promiţându-ni-se cã pentru toate aceste interdicţii vom primi nişte drepturi care sã echilibreze, cât de cât, pierderile pe care toate acele interdicţii ni le provocau. Iar aceste interdicţii şi drepturi au fost prevãzute într-o lege care noi am crezut cã va fi respectatã de toatã lumea. Nu ştiam cã doar noi ne vom respecta obligaţiile, în timp ce “partea ailaltã” se va şterge pe picioare cu drepturile noastre. O bunã parte dintre noi au murit înainte de vreme, unii dintre ei chiar “în timpul şi din cauza serviciului”. Alţii s-au îmbolnãvit de la radiaţii, de la zgomote, de la noxe de tot felul. Si în toatã aceastã perioadã nimeni nu ne-a spus cã ar fi trebuit sã dãm şi nişte bani, nu se ştie cui, cã altminteri nu valoreazã nimic toate sacrificiile şi pierderile noastre.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Iar când ne obişnuisem cu aceastã viaţã şi devenisem foarte eficienţi, am fost poftiţi afarã. Unii şi-au exprimat dorinţa de a mai munci, considerându-se încã în putere, dar li s-a explicat cã “Patria” are legi pe care trebuie sã le respecte toţi şi cã, pentru tot ceea ce au fãcut pânã atunci şi pentru faptul cã nu li se mai permite sã munceascã, “Patria” le oferã o pensie care sã le permitã un trai decent, mãcar acuma, la bãtrâneţe.
In ãst rãstimp, ceilalţi…
Având în vedere cele de mai sus, propun Academiei Române sã introducã urmãtoarea definiţie pentru sintagma “recunoştinţa politico-militarã”:
“Recunoştinţa politico-militarã este sentimentul care permite unor oameni sã le reproşeze militarilor faptul cã cer ca legile pe care ei le-au respectat sã fie respectate şi de cãtre autoritãţile statului, sã le reproşeze cã şi-au pus viaţa chezaş fãrã sã punã şi plicul cu bani lângã ea, sã le reproşeze cã au ieşit prea devreme la pensie, interzicându-le, totuşi, sã mai lucreze, sã le reproşeze cã beneficiazã de pensii nesimţite pentru care n-au dat peşcheş şi sã-i punã sã alerge, chiar şi la 90 de ani, pe la Centrele Militare pentru a cere sã li se recalculeze pensiile nesimţite, pe care în mod samavolnic ei le acceptaserã atunci când au fost daţi afarã din Armatã. Acest sentiment nu este comun oamenilor obişnuiţi, ci se întâlneşte numai la cei care ocupã funcţii de rãspundere în relaţia cu militarii, respectiv la preşedintele statului, care de aceea este şi comandant suprem al Forţelor Armate, la premier, care de aceea are în subordine şi Ministerul Apãrãrii, la ministrul apãrãrii, care de aceea ocupã acea funcţie, şi la şeful Statului Major General, care de aceea este considerat primul militar al ţãrii şi şef militar al tuturor militarilor”.
Dupã adoptarea acestei definiţii de cãtre Acdemia Românã, voi propune preşedintelui, premierului, ministrului apãrãrii şi şefului SMG sã adopte în CSAT un document prin care sã se recunoascã purtãtorilor acestui sentiment dreptul ca, la moartea lor, sã nu le fie întinatã trecerea în nefiinţã de prezenţa nici unui militar pe o razã de 10 kilometri, nici sub formã de gardã, nici sub formã de trompet, nici sub formã de purtãtori de jerbe, nici sub formã de purtãtori de perniţe cu medalii şi nici mãcar sub formã de afet de tun. Iar Cabinetul de pregãtire psihologicã al Armatei sã fie împuternicit sã şteargã din memoria militarilor orice amintire legatã de purtãtorii recunoştinţei politico-militare, astfel încât nici un gând de militar sã nu le tulbure somnul de veci, în vecii vecilor.
Amin!
Sursa: altfel.info