Aici, în praful afgan, ştim ce se întâmplă când se primesc veşti de acasă, bune sau nefericite. Ştim gustul lacrimilor de dor. Ştim cum arată tavanul de deasupra patului, atunci când gândurile călătoresc preţ de câteva secunde spre cei dragi. Însă ne avem unii pe alţii, camarazi, indiferent de grad. Greu sau uşor, suntem aici, la datorie, să ducem o misiune până la capăt, cu profesionalism şi responsabilitate. Pentru asta suntem plătiţi din bani publici. Nu am venit în misiune să cerşim, să furăm sau să se întrebe unii ori alţii dacă suntem sau nu europeni. Aici suntem militari NATO, respectaţi pentru modul în care îndeplinim misiuni periculoase.
Însă, mulţi uită de frontul de acasă… Acela unde mamele, taţii, soţiile, copiii, prietenele, iubitele aşteaptă orice veste de la cei plecaţi. Orice sunet de telefon sau bătaie în uşă îi face să tremure sau să tresalte. Gândurile care îi macină, viaţa curge altfel când cel drag nu este acasă. Mai ales când e plecat departe… în misiune. Aş fi curios să văd reacţia cuiva când află că persoana din faţa sa are pe cineva drag plecat departe, la război. Sincer… cred că va fi: „A plecat pentru bani, ce mă interesează pe mine! E treaba lor!”. Ce contează cei de acasă…
Citeste un articol de suflet in revista fortelor terestre, articol scris de plutonierul major Lucian Irimia.
