Ştiaţi că România face parte dintr-un grup select de opt ţări ale lumii contributoare simultan la două programe care formează cel mai amplu sistem comun de monitorizare radar şi de culegere de informaţii din istorie? Monitorizăm aerul de la o altitudine de până la 20 de kilometri cu nişte radare uriaşe pentru avertizare timpurie.
Construim acum un sistem cu drone americane Black Hawk pentru supraveghere terestră. Totul, în cadrul NATO.
Cele două programe sunt NATO Airborne Early Warning & Control Force (cunoscut şi sub numele de Componenta E-3A –AWACS) şi Alliance Ground Surveillance (AGS). Pentru primul dintre ele am alocat, în 2013, un total de 6 milioane de euro, conform datelor oferite gândul de Ministerul Apărării Naţionale.
În cazul celui de-al doilea, România s-a angajat cu o contribuţie de peste 30 de milioane de euro. Canadienii, spre exemplu, au anunţat că se retrag din AWACS pentru că nu îşi mai permit şi, de asemenea, au spus „pas” participării la AGS.
România nu este o putere economică, militară ori internaţională mai mare decât Canada, spre exemplu, şi totuşi face parte din acest super-sistem de monitorizare şi culegere de informaţii. De ce? În cazul AWACS, ne-am asumat participarea în procesul de aderare la NATO – a fost una dintre promisiunile pe care le-am făcut pentru a fi primiţi în Alianţă.
Principalul motiv pentru care ţările contribuie la unul sau ambele programe este acela că niciuna nu îşi permite pe cont propriu astfel de capabilităţi. De asemenea, există principiile participării şi beneficiilor industriale, conform cărora, cel puţin în teorie, banii investiţi ar trebui să se întoarcă în fiecare ţară participantă, sub formă de contracte pentru firmele din acel stat participant. Al treilea beneficiu este că ţările care fac parte din aceste programe primesc şi posturi pentru militarii şi experţii lor în cadrul structurilor şi, mai ales, al conducerii.
Citeste articolul integral pe gandul.info