Armata şi biserica se aflau mereu pe primele locuri în sondajele care măsurau încrederea cetăţenilor în instituţiile naţionale. Nici Guvernul, nici Preşedinţia, nici Parlamentul nu se bucurau de atîta respect din partea românilor ca oştirea. Şi nu petru atitudinea ei în decembrie ’89, cît mai ales pentru că Armata era o şcoală.
Acolo tinerii deveneau bărbaţi, se maturizau, erau învăţaţi să respecte regulile şi să îşi asume responsabilităţi. Pe de altă parte, fără contribuţia Armatei nu s-ar fi construit podurile peste Dunăre şi Borcea, nu s-ar fi realizat Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul bucureştean, Transfăgărăşanul şi multe, multe alte obiective de interes naţional.
La sfîrşitul anului 1989 România era o ţară puternică nu numai economic, ci şi din punctul de vedere al capacităţii sale militare.
Cînd se striga pe străzile Capitalei „Armate e cu noi”, cetăţenii îşi redobîndeau încrederea în ei înşişi. Schimbările care s-au produs, însă, nu au mai favorizat oştirea. Încet-încet, ea a fost slăbită pînă s-a ajuns la desfiiinţarea serviciului militar obligatoriu. Concomitent, corpul de ofiţeri, subofiţeri şi tehnicieni se subţia, fiind trecut în rezervă. În jur de 200.000 de cadre (inclusiv maiştri şi muncitori din industria de armament) s-au trezit îngroşînd fie rîndurile şomerilor, fie ale pensionaţilor înainte de termen. Cine a avut interesul ca ţara să rămînă dezarmată şi neputincioasă în faţa primejdiei reale de dezmembrare?
Toate regimurile post-decembriste! Iar Armata, care a făcut posibilă dramatica schimbare de sistem, acum 20 de ani, era răsplătită, cum se întîmplă de obicei în istorie, cu o imensă ingratitudine. O lecţie de ţinut minte! Diversiunea Guvernului pe tema pensiilor militarilor este periculoasă, pentru că ea induce în opinia publică ideea că însăşi apărarea patriei este un lucru lipsit de însemnătate, deloc necesar. Anii următori vom culege roadele unei asemenea atitudini, după cum Armata plăteşte astăzi schimbarea de macaz din decembrie ’89.
Sursa: sandy-mosteaca.blogspot.com
