SCRISOAREA DESCHISA ADRESATA PRESEDINTELUI ROMANIEI DE COLONELUL IN REZERVA COSTINEL PETRACHE
Cine să nu fie şef al Statului Major General!
Preşedintelui României
Domnul Traian Băsescu
Domnule Preşedinte,
De când aţi devenit şef al statului asistăm, sub înalta şi, e limpede, sub evidenta dumneavoastră voinţă, în dezlănţuirea unor accente din ce în ce mai grave şi, parcă, tot mai elaborate, la acţiuni dintre cele mai eficiente de şubrezire a stării morale, dar şi a rostului social al instituţiei militare naţionale.
Partidul căruia îi gestionaţi cu maximă rigoare până şi respiraţia, acum „gură la gură”, prin activişti deghizaţi cu emfază, nesimţire, frustrare şi suburban orgoliu în oameni politici, sfidând trecutul din care venim, prezentul pe care îl îndurăm şi viitorul de-aproape pe care nu ştim dacă îl mai apucăm sau nu, a declanşat împotriva Armatei României cea mai perfidă dintre prigoanele posibile – decredibilizarea condiţiei militare naţionale în conştiinţa afectivă a societăţii româneşti, o societate căreia îi aparţinem şi a cărei devenire ne datorează fratern salvagdarea din confruntarea cu posibilitatea repetabilă a prăbuşirii sau, chiar, a pierii istorice.
Iubirea de Naţional şi de Ţară şi datoria faţă de acestea, proclamate şi dovedite sacrificial ori de câte ori Eternitatea României ne-a cerut-o, faptul că am jurat să ne dăruim necondiţionat viaţa ori de câte ori vreo umbră de pericol s-a abătut asupra valorilor care întreţin istoric vitalitatea şi devenirea patriei, aplicarea educată a capacităţii de a îndeplini fără de comentarii ordinele primite, au devenit, iată, aşa sunt tratate, infracţiuni de drept comun, suspecte de clandestinitate, cu un grad ridicat de risc naţional(!). Pot fi considerate şi astfel, dar numai la adresa degringoladei, derbedeismului şi haosului politic. În anii din urmă, patru, domnule Preşedinte, Armata propriu-zisă se află în cea mai gravă criză de identitate morală, de la constituirea sa modernă, odată cu naşterea Primei Românii. Cel dintâi demnitar militar al ţării, un personaj cu carenţe catastrofale în cultura şi formarea sa militară şi intelectuală, a cărui ascensiune s-a bazat exclusiv pe argumente şi circumstanţe absolut străine valorilor morale şi spiritului etic, a întronat în instituţie, cu consecinţe epidemice în întreaga Armată, o atmosferă confuză, incompatibilă performanţelor decente, încurajând laborios delaţiunea, incompetenţa, neîncrederea şi rumoarea, promovând cu obstinaţie laşitatea, alienarea societală a instituţiei militare, slugărnicia nevertebrată faţă de propria-i persoană, degradarea maximă a relaţiilor interumane, decăderea profesională, intoleranţa faţă de valori şi, mai mult, faţă de tot ceea ce însemnă, din perspectiva împlinirii umane, personalitate. În cei, iată, aproape patru ani de când degringolează starea şi condiţia fundamentală a organismului militar naţional, nu a avut nicio reacţie publică la atacurile devastatoare la care a fost supusă Armata, adoptând, dimpotrivă, strategia unei complicităţi condamnabile. Mai mult decât atât, printr-o devertebrată atitudine faţă de cel căruia îi datorează ascensiunea, faţă de dumneavoastră domnule Preşedinte, a fost un instrument extrem de eficient de demolare a integrităţii morale şi psihice a corpului militar naţional, de desconsiderare agresivă a aşteptărilor decente, minimale ale militarilor români.
Domnule Preşedinte,
Mandatul celei mai triste figuri din pleiada personalităţilor care au condus Statul Major General se apropie de sfârşit, asta dacă nu cumva aveţi în intenţie să îl păstraţi până când, precum dinŢară, din unitatea şi coeziunea ei socială, din Armata României nu se mai poate alege nimic. Pretendenţii la cea dintâi demnitate militară a României au angajat întregul arsenal subteran de care dispun spre a obţine înscăunarea îndelung dorită şi, poate, mai mult decât atât. „Cărţile” sunt, însă, în mâna dumneavoastră. Vă mărturisesc, dacă aş şti că în forul dumneavoastră interior ar putea fi identificat vreun dram de onoare determinat şi întreţinut de calitatea de comandant suprem al Forţelor Armate, v-aş cere, întru iertarea greşelilor de orice fel, să vă luaţi zilele în faţa subordonaţilor dumneavoastră pe care i-aţi batjocorit şi îi minţiţi cu rară, gravă şi, n-am încotro, trebuie să recunosc, cu o seducătoare neruşinare. Ar fi o eliberare demnă de sub povara blestemelor noastre. Da, dacă aş ştii… Dar, în perspectiva posibilei schimbări (vedeţi, îmi este teamă să zic iminentei…) a actualului lider militar al Armatei, nu îmi rămâne decât să vă rog să luaţi, măcar, în seamă cine nu trebuie să fie şef al Statului Major General.
Bunăoară, domnule Preşedinte,
şef al Statului Major General nu trebuie să fie:
ü Niciunul dintre membrii actualei echipe de conducere a Statului Major General, toţi fiind, întru asemănare, copia impecabilă a liderului lor, o echipă incoloră intelectual, neperformantă profesional, lipsită deplin de credibilitate instituţională, ce a înstrăinat Armata de propria sa condiţie, echipă care nepărăsind o clipă laboratoarele ascensiunilor suspecte, a digerat nemestecat şi ultima fărâmă de credibilitate a condiţiei de lider;
ü Niciunul dintre cumnaţii actualului ministru al Apărării Naţionale, e adevărat, un eminent ospătar al tranziţiei, un incult notoriu, dar şi ilustru şef mafiot, după cum chiar dumneavoastră l-aţi catalogat şi caracterizat;
ü Profesor universitar doctor, chiar dacă a obţinut titlul la unul din apelurile nocturne ale degringoladei post-decembriste, asta deoarece Statul Major General are nevoie de comandant, nu de o paiaţă gonflabilă, acaracterială, imorală, însetată de putere şi sânge instituţional;
ü Niciunul dintre liderii din carton ai instituţiei militare pe care, domnule preşedinte, după pofta submarină a mult-prea-protejatului dumneavoastră client, i-aţi înstelat peste măsură, îngăduindu-le să acceadă în dregătorii peste puterea dovedită a minţii, culturii şi priceperii lor;
ü Vreun pretins grand lider care, mai toată viaţa, a decorat acustic urechile mai-marilor lui şi a cărui primă funcţie de comandă adevărată a fost cea de şef al unei categorii de forţe armate, caz de neîntâlnit nici măcar în organizările sociale în care s-a auzit că există lingură, cuţit şi furculiţă abia, acum, la începutul veacului al XXI-lea;
ü Vreun alergător, însetat de stele, prin funcţiile decorative ale sfidării trudei şi condiţiei militare, vreun rătăcit care, după 20 de ani de trândăveală în treburi auxiliare celor militare, cu mintea odihnită fiind, s-a trezit aureolat de toată ştiinţa militară a lumii, dar şi de pretenţiile asociate acesteia;
ü Vreun individ şantajabil pe oricare din fronturile construcţiei şi afirmării sociale, imoral în oricare din secvenţele comportamentului instituţional şi social, nedemn în oricare din împrejurările relaţiilor interumane, obedient faţă de cel/cei care i-au hotărât numirea şi înscăunarea;
ü Un lider care să nu se bucure de o largă credibilitate în rândurile instituţiei militare, de o viguroasă încredere a corpului militar în reprezentantul lui cel mai de seamă, de respectul neîndoilenic al majorităţii tutelare a organismului militar naţional;
ü Vreun cetăţean, înstelat cine ştie cum, care să atribuie fiecărei opinii contrare caracterul stalinist al infracţiunii;
ü Vreun produs al eprubetelor politice cu care României să îi fie ruşine în clubul atât de select al şefilor de state majore din Alianţa Nord-Atlantică;
ü Un lider cu un trecut discutabil, cu un prezent anonim şi un viitor incert şi incolor.
Şi, nu în ultimul rând, domnule Preşedinte, să nu mai fie un lider care să transpire dinaintea unei propoziţii ridicate doar din subiect şi predicat, mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Să aveţi în atenţie numirea unui lider care să aibă darul comunicării, inspiraţia dialogului şi căldura apropierii în corpul fiecărui cuvânt.
Domnule Preşedinte,
Nu m-am numărat o clipă printre susţinătorii dumneavoastră. Nicio secundă nu am avut încredere în caracterul, conştiinţa şi moralitatea dumneavoastră, deşi, credeţi-mă, întotdeuna mi-am dorit să mă înşel. Înşelându-mă, i-ar fi fost mai bine Ţării. Nu am nici acum. Sper, însă, că teama de ce va fi după, vă determină să comiteţi şi … eroarea de a fi, oleacă măcar, corect cu Armata României, al cărei şef suprem încă sunteţi, acum când am trecut de ceasul al treisprezecelea. Vă veţi întreba, poate, de ce tocmai eu, un colonel în rezervă, mi-am îngăduit o asemenea atitudine, un asemenea gest? Am să vă răspund, evident, milităreşte. Bunăoară, deoarece:
Cunosc bine, pas cu pas, istoria de 150 de ani a Statului Major General, în toată complexitatea devenirii ei umane şi instituţionale. Acest privilegiu, dobândit prin trudă, abnegaţie şi respect faţă de instituţie, mă întreptăţeşte să afirm că, mai cu seamă din perspectiva stării morale şi a preţuirii faţă de subordonaţi, echipa condusă de amiralul Gheorghe Marin a constituit şi constituie un eşec istoric care nu trebuie repetat, oricare ar fi preţul;
Cu o singură excepţie, cunosc îndeaproape şefii care au condus Statul Major General în ultimii 56 de ani. Hei bine, liderul de azi al Statului Major General este descurajator şi demoralizator de departe de oricare dintre aceştia. Un asemenea experiment trebuie evitat în modul cel mai categoric cu putinţă;
Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.
Şi, cu voia dumneavoastră, dacă nu vă deranjează cumva acest fapt, domnule Preşedinte, preţuiesc şi iubesc nestins Armata Românie şi Statul Major general.
Cu rezervată şi decentă consideraţie,
Colonel (r.) Costinel Petrache
Bucureşti, 28 iulie, 2010
Sursa: http://scmdsector6.blogspot.com/2010/07/scrisoarea-deschisa-adresata-de.html
Iată-vă, domnilor, în carne şi bale!
(din „Naufragiul Submarinului Garinus”/ediţia a II-a)
Onor Marelui Garinus
e zarvă pretutindeni, nelinişti şi nesomn,
tresaltă Submarinul în ropote târzii,
se freacă trainic puntea şi fiecărui pom
i se ridică-n ramuri portretul cui nu ştii…
acum este momentul, trecut prin timp şi rugi,
al ultimei impresii stăpânului total,
să îi arate-n lume cât i-au mai fost de slugi,
în aria băloasă a ultimului bal…
regizori, scenografi, recuzitori, sufleuri
aşteaptă tremurând torpila primei scene,
de-atât vacarm hipnotic, mai-mai că te-nfiori
şi-ncepi, în pragul firii, de toate a te teme…
din valurile plate, cu părul harcea-parcea,
privirea sfertodoctă şi fruntea fără sens,
apare-adus pe braţe Reptilian Tagarcea
să ia în probă circul acestui trist consens…
acum îşi joacă soarta, e ultima sa carte,
un rol în care, poate, va triumfa sau nu,
încearcă disperat, mai mult ca toţi, s-arate
că el e cel dintâi şi, niciodată, tu…
urale prin toţi porii, bojogi şi prin rărunchi,
gonflabil întru toate, Garinus e în tot,
„cartelul” de îndată îi cade în genunchi
şi bale decorează sec fiecare bot…
începe ritualul căderii în extaz,
imensul gol gonflabil suportă iar supliciul
ca-n ridicarea stearpă a marelui pavoaz
„cartelul” să îi lase-n sughiţuri licuriciul…
în capul listei este, nu se putea de fel,
Totalian Ogreaţă, cu pofta-i fără fund,
urma Reptilianul, apoi şi Trădărel
ce luminau erotic acest tablou imund…
o notă specială prindea contur aici,
în slava dedicată terorii fără mal,
onorul fără noimă la sfântul licurici,
având ca prestatoare(!) … V.B.-ul infernal…
recordul lui e tare, de nebătut cumva,
un licurici aievea, un copy paste sublim,
Cadrili(anul) nostru avea asupra sa,
dovadă a iubirii prestată submarin…
Tagarcea, fondatorul supremei decăderi,
a orchestrat un bis, avându-l drept prim-plan
şi-atunci spre licurici, în dense adieri,
s-a aruncat strategic, cu patos conjugal…
exemplul lui a fost invidiat de-ndată
şi-onorul submarin s-a tot multiplicat,
„cartelul” a sărit, cu toţii laolaltă,
să-i lase lui Garinus „serviciul” extraplat…
Preşurian, John Bosty simţeau că toate ard,
Ceistograf Făcutu trăia într-o himeră,
ce râvnă mai presta cretinul Găunard
şi ce lipici în pofte avea domn` Frapieră…!
Taurian, ce vervă, mai-mai că te-nfioară!
Valsurian era topit în toate cele,
Galinianul, parcă, trăgea discret să moară,
Zgălbilă se-antrena, sedus, după perdele…
Istorian lucra, deja, la cartea vieţii,
o enciclopedie erotică-ntr-un sens,
iar Urechelianu-n grandoarea dimineţii
trăgea, cu foc, de manşa acestui grav consens…
Silvarian Subtilu a fost în recital
mai mult decât rândaşul omagiului bucal,
a fost de-un standard care părea fără egal
chiar şi pentru aceia născuţi în carnaval…
semnificând un duo de neinvidiat,
apare Aplecatu să-ncheie calendaru`,
îi stă alături, demn, în tot acest merd
atât de plin de el, prea golul Corcodaru…
dar, iată, de 1,91, apare
mult prea distinsul serv, Gregorian Grotaru,
rânjeşte la „gonflabil”, în semn de ascultare
şi-n pas de şuşoteli îi trage-n fălci ţiparu`…
… … … … … … … … … … … … … … … …
de la „cartel” în jos, onorul brusc decade,
toţi submarinienii, în draci supravegheaţi
şi-nlănţuiţi în liste, ca-n triste acolade,
recurg la reverenţe deplin înstrăinaţi…
de-odată se aude un fâsâit decis,
„gonflabilul” se stinge, precum nu ar fi fost,
„cartelu”-o ia la goană, ca-n urma unui vis
în care, doar acolo, îşi mai găsea un rost…
Ati instituit un adevarat aparat de defaimare a colonelului Petrache. Aveti, insa, o problema. Mare. De netrecut! Noi, destinatarii textelor in care il defaimati pe Costinel Petrache, il cunoastem si pe el, va cunoastem si pe voi. Voi ati fost dintotdeauna precum va infatiseaza el, va cunoastem indeaproape, va stie intreaga armata, va vede intreaga tara; el nu a fost niciodata cum il descrieti (descoperiti!) voi, il stim de-o viata. Este limpede, „Naufragiul Submarinului Garinus” v-a scos din minti! Asteptam cu sufletul la gura si celelalte carti, acum, apropiat, „Viata neromantata a Marelui Garinus” si ” Altitudini de carton”. Ii multumim pentru tot ceea ce face pentru moralul si sufletele noastre de care voi va bateti fara mila joc! Il admiram pentru faptul ca infrunta singur sistemul. Il infrunta singur, dar nu este singur, suntem alaturi de el. Trebuie sa stiti asta!
Recunosc că nu am avut niciodată răbdarea să citesc până la capăt cel puţin o pagină din operele „justiţiarului” Petrache şi nu cred să fi reuşit această performanţă, până acum, vreun pasionat de literatură. Un stil scabros şi alambicat, plin de elemente bombastice şi pretenţii de sufocare în tezaurul de expresii cu sensuri multiple, de altfel, extrem de bogat al limbii române, developează şi defineşte un individ chinuit de soartă, de propriile amăgiri şi dezamăgiri, care nu găseşte cuvinte potrivite, dar inventează altele cu sens doar în mintea-i rătăcită, pentru a debita delirul care-i mistuie putreziciunea din adâncuri.
Ca într-un labirint de oglinzi ce deformează profund realitatea palpabilă, acest subiect s-a mişcat toată viaţa haotic şi se mişcă şi acum dezordonat, brownian, în această lume pe care nu o înţelege dar care îl suportă, fără a respecta valori consacrate şi fără a se ghida după repere convenţionale. Pentru el, un om poate fi, în primul moment, un prieten “de-o viaţă” şi în următoarea clipă un “duşman de moarte”, funcţie de interesul care i-a fost satisfăcut sau nu, asemeni unui ţânc răsfăţat şi plângăcios căruia i-ai luat puţin mingea să te joci după ce i-ai dat o bombonică.
Să ilustrăm sumar acest lucru, aplecăndu-ne doar asupra unui fragment din editorialul de “adio”, din revista Gândirea Militară Românească, nr. 2 din 2008, care trebuia să marcheze, nu-i aşa, împărţirea temporală a lumii între viaţa Î.C. (înainte de Costinel) şi D.C. (după ……):
“Am trudit sub mandatul a cinci şefi ai Statului Major General şi i-am cunoscut îndeaproape pe toţi cei care, mulţumim Domnului!, împart cu noi ivirea dimineţii.Pe toţi i-am preţuit şi îi preţuiesc deopotrivă, pe toţi i-am iubit şi îi iubesc nemăsurat. Le mulţumesc cu deferenţă pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, dar, mai cu seamă, pentru libertatea pe care mi-au îngăduit-o în afirmarea principiilor şi a proiectului în care credeam. Nu mi-a fost atinsă în niciun fel.”
Şi acum un fragment din epistola către “comandantul suprem al forţelor armate” , Cine sa nu fie sef al Statului Major General!, la aproape doi ani după despărţirea de haina militară, cerându-ne scuze pentru publicitatea gratuită pe care o facem tribunului “disponibilizat-pensionat”:
“Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai Statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.”
Unde să căutăm ce este adevărat sau, mai bine zis, cine este cu adevărat acest personaj tembel, decât în manualele de psihologie şi psihiatrie care zac cumninţi, necitite de cei care permit intrarea în sistemul militar a unor asemenea specimene, sau în cărţile despre rataţii care şi-au clădit întreaga carieră pe minciună, linguşire şi dispreţ profund faţă de condiţia umană.
Contradicţia faimosului fondator al premiilor naţionale GMR este evidentă în cele două ipostaze şi este, poate, rodul gândirii strategice formate în urma lecturării cărţilor “autorilor militari, peste nouă sute” şi tezelor “celor care au asudat spre a dobândi titlul de doctor în ştiinţe militare, aproape patru sute”.
În realitate, întreaga trudă a lui Lenitsoc (să-l tratăm cu pseudonimul care-i place micuţului) a fost aceea de a încerca să introducă “cantităţi de strategie” în malaxorul minţii sale bolnave, crezănd că va ieşi din el un mare cârmaci, tolbă de carte, general la comanda unor eşaloane de anvergură, fără a-i fi necesară numai un pic de practică la comandă. Cel mai mare eşalon pe care l-a condus a fost plutonul pentru că deja o companie dispusă în careu i-ar fi putut vedea ascuns, sub masca afişată de om drept, caracterul infect, iresponsabil şi distructiv. Poate nu l-a ajutat în ascensiune şi faptul că a fi un ofiţer de nivel NATO trebuie să cunoşti limba engleză. Ori el nu se descurca sărăcuţul şi nu speak-uia în niciun fel slovele lui Shakespeare şi prima întrebare care se pune firesc este cum să fie trecut un asemenea exemplar în corpul generalilor Armatei Românei, când orice examen începe cu un test eliminatoriu de limbă străină?
Căt despre activitatea lui la şefia GMR, cine vrea să afle despre comportamentul mârşav şi libidinos al acestui derbedeu notoriu cu doamnele din colectivul redacţional al revistei, cu adevărat respectabile şi harnice, nu are decât să se ducă la sediul redacţiei şi să afle, dar, vă asigur că nimeni nu vrea să-şi mai aducă aminte de acest monstru cârmaci, care a fost un coşmar pentru sistemul militar, un adevărat model de “cum nu trebuie să fie un om”.
Aşa că aviz celor de la SCMD, că acest individ periculos cu atitudini revanşarde va întina cât de curând orice demers al dumneavoastră spre menţinerea unor drepturi câştigate, târându-vă în noroiul unde îşi are culcuşul.
Va urma!
Costinel Petrache, un nume de fost ofiţer al Armatei României, se erijează astăzi în salvatorul onoarei oştirii române, împroşcând cu noroi şi lături în cei care i-au fost colegi şi care nu l-au ajutat cu niciun chip să ajungă general. Nu avea cum să ajungă o astfel de creatură în elita armatei, deşi prin tot ceea ce a făcut a încercat din rasputeri sa atingă o treaptă ierarhică cât mai sus de unde să-i “pună la punct” pe toţi cei care “nu au chipul şi asemănarea sa” şi nu i-au putut grăbi ascensiunea. Că aici trebuie căutată de psihiatrii de la sanatoriile româneşti frustrarea acestui individ de care armata a scăpat, în sfârşit. Acest Lenitsoc al literaturii de baltă, plin de el şi de aberaţiile lui bolnave, pe care le ridică, în mintea-i rătăcită, la rang de proză, s-a agăţat strâns cu ghearele de sistem şi după ce calculatorul l-a scos la pensie să mai trebăluiască câţiva ani pentru a mai învenina organismul militar cu tiradele lui asmuţite asupra celor care îşi văd cinstit de treabă şi de meserie.
Nu merită această creatură să-i fie dedicate nici măcar câteva rânduri, dar pentru că se dă drept mesagerul unor oameni care doresc să fie trataţi cu demnitate şi cu onoare ca rezervişti ai armatei trebuie să le arătăm, de la bun început, cine zace sub masca acestui marţafoi netrebnic, ajuns prin ironia soartei la înaltul grad de colonel, şi cine “s-a găsit” să le reprezinte interesele. În câteva episoade voi face, pentru cei care nu l-au văzut la faţă, un portret al individului în cauză, încercând cu disperare să găsesc acele epitete de la periferia literaturii care îl caracterizează cel mai bine, cuvinte care să nu jignească corpul ofiţerilor superiori, în care din greşeală a intrat sau a fost lăsat să intre şi să-l roadă, asemeni vieţuitoarelor din regnul animal care practică acest gen de supravieţuire. Cine s-a întânit cu el pe holurile ministerului sau, mai grav, în traiectoria profesională, a fost şocat, cu siguranţă de impostura acestui paranoic, care, preţ de trei paşi cât te petreceai cu el, îţi inocula cu saliva pe care o împroşca printre dinţi, o ură faţă de toţi cei pe care până atunci îi vedeai cu ochi buni, faţă de condiţia umană în general. Setat din naştere să urască, acest demon a fost ros de invidie încă de mic de când, dând aprig din coate, încerca să se caţere cu disperare pe primele trepte ale ierarhiei militare. Cei care au avut neşansa să lucreze cu el la Regimentul de transmisiuni de la Otopeni îşi amintesc cu groază de un neom care le-a întinat cei mai frumoşi ani ai tinereţii cu dorinţa lui diabolică de a-i domina, de a-i surclasa, dar nu printr-o competiţie cinstită ci turnându-i de fiecare dată şefilor pentru micile escapade neconforme cu “codul etic comunist” care, în mod normal, fac deliciul oricărei vieţi de locotenent. Paralel cu tehnica de comunicaţii, făra a avea calităţile necesare să-i înveţe pe militari tainele acestei specialităţi, a apucat pe drumul muncii de partid, o viaţă mult mai potrivită atingerii scopurilor sale mârşave. Cei care au lăsat să se aştearnă colbul peste aceste pagini ale amintirilor lor şi activează acum în sindicatele cadrelor militare disponibilizate trebuie să-i dea peste ochi acestui impostor pentru a nu repeta figura de a-i trăda, aşa cum a făcut-o de fiecare dată. Lansăm acest semnal pentru a da ocazia personalului militar în rezervă să reflecteze pe cine au ales portavoce, iar în episodul viitor vom intra mai profund în biografia găunoasă şi mocirloasă a acestui personaj grotesc, ieşind de mai multe ori la suprafaţă pentru a trage aer proaspăt necesar unei bune aduceri aminte.
Un om de bine, disponibilizat, în cea de-a XXI-a vale.