Pe 31 octombrie 1880 s-a constituit Compania de Căi Ferate a Armatei Romane, consfintind şi în România legătura dintre domeniul feroviar şi cel militar, legătură care şi-a pus amprenta puternic asupra dezvoltării căilor ferate din România, proces care s-a petrecut şi în restul statelor europene.
Stimulent pentru construcţia de noi linii feroviare, interesul strategic ce a stat în spatele realizării majorităţii reţelelor de cale ferată din Europa şi Asia a influenţat pozitiv atât sectorul feroviar, prin impulsionarea ritmului în care se construiau căile ferate, cât şi cel militar, prin preluarea de către armatele statelor din aceste regiuni a rigurozităţii, preciziei şi punctualităţii ce caracterizează transporturile feroviare. În România, primele sisteme complexe de căi ferate şi în special cele de semnalizare şi telecomunicaţii se datorează şi militarilor feroviari, aceştia contribuind decisiv la dezvoltarea unui ansamblu de transport viabil, sistematizat şi integrat intereselor statului privind dezvoltarea socio-economică a ţării.
Prin decretul din 31 octombrie 1880, se stabileau funcţiile Companiei de Căi Ferate a Armatei Romane (CCFAR) şi, în special că aceasta are dublă subordonare, pe linie civilă fiind incorporată Direcţiei Generale a CFR, iar pe linie militară fiind încadrată, pe timp de pace, Inspectoratului Tehnic al Geniului, iar pe timp de război Statului Major General.
Atribuţiile principale ale CCFAR erau construcţia, întreţinerea, repararea căilor ferate şi realizarea transporturilor cu caracter militar. Punctul de comandă şi poligon de specialitate era cazarma de la Cotroceni, denumită ”Cuza Voda” în onoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza care a pus bazele modernizării României. La sfârşitul secolului XIX, specialităţile militare de căi ferate şi transporturi devin discipline de învăţământ obligatorii pentru ofiţerii de Artilerie şi Geniu din cadrul Şcolii Superioare de Război. În anul 1887 s-a constituit primul Batalion de Căi Ferate din Armata Romană, dislocat în garnizoana Focşani. Compania de Căi Ferate a Armatei Române (CCFAR) a participat la construcţia tuturor liniilor importante de pe reţeaua românească şi s-a afirmat în perioada războaielor mondiale. În noul context geopolitic şi militar, noile structuri feroviare din cadrul Armatei Române şi-au diversificat activitatea, deşi nu mai funcţionează independent, odată cu aderarea României la NATO militarii feroviari urmând să ia parte la misiunile de pace de pe glob, pentru refacerea infrastructurii de transport din state afectate de război, precum Afganistan, Irak etc. Generalul de brigadă Adrian Petruc evoca, la aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea CCFAR, rolul militarilor feroviari în cadrul Armatei Române, exprimându-şi speranţa că “roata înaripată îşi va continua zborul de un veac şi în viitor, iar noi, cavalerii ei, avem nădejdea că îşi va regăsi locul în angrenajul complex al armatei.”
Interesul strategic a dictat multe direcţii ale dezvoltării căilor ferate din Europa şi Asia
Procesul de realizare a reţelelor moderne de transport, care să includă sisteme de organizare şi monitorizare a traficului şi de asigurare a siguranţei pasagerilor, se confundă cu istoria militarilor feroviari, o ramură a sistemului defensiv al unui stat care presupunea subordonarea sistemului de transport la cel de apărare a ţării. Sistematizarea căilor ferate, la care au participat activ şi armatele statelor cu tradiţie feroviară, a influenţat organizarea transportului feroviar, impunând standardizarea în privinţa construcţiei de infrastructură feroviară şi chiar în cazul materialului rulant. Strategiile de apărare a ţării au inclus şi soluţii oferite de căile ferate, printre acestea numărându-se transportul de soldaţi, material de război sau materii prime necesare efortului de apărare pe reţeaua feroviară, evacuarea populaţiei civile din zonele de conflict, transportul de prizonieri şi armament confiscat de la inamic etc. Căile ferate au fost privite încă de la începuturi ca obiective vitale în efortul de război şi care odată cucerite sau controlate îţi puteau oferi avantaj strategic, chiar decisiv, pentru înclinarea balantei în favoarea unei armate sau alta. Pe timp de pace sau după terminarea ostilitătilor, construcţia de căi ferate era văzută ca o cale esenţială pentru restaurarea stabilităţii în zonă şi avanpost pentru impunerea unui sistem de dezvoltare propriu, în cazul conflictelor cu motivaţii naţionale sau de expansiune. Adoptarea unui anumit tip de ecartament a fost motivată tot de interesele strategice ale statelor, un exemplu relevant în acest sens fiind influenţa puternică pe care au exercitat-o autorităţile spaniole în alegerea ecertamentului larg pentru viitoarea reţea de cale ferată.
Sursa: railwaypro.com